Caietul era pe masă, sub paharul pe care nimeni nu-l mai mutase de la fereastră. Lumina trecea prin el și lăsa pe pagină un cerc palid. Ana îl privi câteva secunde înainte să-și pună geanta jos. În apartament mirosea a lemn încălzit și a perdele spălate prea demult.
Venise să ia ultimele lucruri. Două cărți, o cană, cablul unei lămpi. În săptămâna care trecuse făcuse liste, iar fiecare listă fusese mai scurtă decât cea dinainte. Acum nu găsea nimic din ceea ce notase. Găsea, în schimb, lucruri pe care nu-și amintea să le fi adus vreodată aici.
Deschise caietul. Prima pagină avea o adresă, a doua un desen mic, făcut fără grijă. La mijloc, câteva rânduri ocupau numai partea de sus a foii: „Mâine trebuie să cobor până la apă. Să nu iau telefonul.” Nu era o promisiune solemnă. Scrisul se grăbea, ultima literă se sprijinea de margine.
Își aminti ziua în care scrisese. Sau crezu că și-o amintește. Un telefon sunase din camera de alături, cineva îi ceruse o cheie, pe hol fusese un zgomot de pași. Nu mai coborâse până la apă. În zilele următoare repetase planul în minte, de fiecare dată cu o altă oră.
Se așeză. Apartamentul gol avea o răbdare pe care nu o avusese niciodată când era locuit. O ușă deschisă nu mai cerea să fie închisă, un raft gol nu mai cerea ordine. Totul părea pregătit pentru o persoană care încă nu sosise.
Ana întoarse pagina și găsi un bilet de autobuz. Îl ținu între degete, încercând să citească cifrele șterse. Nu putea dovedi că fusese al ei. Îl puse totuși înapoi, cu o grijă care o surprinse. Apoi închise caietul și îl așeză în geantă.
La ieșire, uită cana. Observă asta abia pe trotuar și se opri. Fereastra apartamentului rămăsese întredeschisă. Perdeaua se mișca încet, ca și cum cineva ar fi respirat în camera din care ea tocmai plecase.
Nu se întoarse. Merse până la capătul străzii, apoi luă drumul mai lung. Cel care cobora spre mare.
Text original demonstrativ, creat pentru prezentarea revistei.